Caut chirie – episodul 1

Image result for home is where you take your bra off

Până la idealul ăla de liniște, căldură, armonie, iubire, libertate și alte cele, acasă ar trebui să fie un loc în care să te simți cel mai pe tarlaua ta. Ei și fix asta ne-am propus eu și tovarășa Mihaela să găsim, măi, nene: un cuibușor încăpător, primitor și numai bun pentru nebuniile noastre. Nu doar că nu am găsit nimic încă, dar ne-am și c***t pe noi de râs cu experiențele de până acum. Întru posteritatea celor trăite, declarăm deschisă documentarea acestei saga imobiliare.

Image result for harta bucuresti sectoare

Ca să nu ne mai batem capul cu proprietari neserioși și anunțuri dubioase sau complet demente (am găsit inclusiv un studio de video chat de închiriat), ne-am luat agent imobiliar. Vorbim la telefon, spun cu liniuță ce vrem, stabilim clar că nu la mama dracului față de centru și fără mobila lu bunica și așteptăm cu nerăbdare invitațiile la vizionare. Prima: apartament nou, la 5 minute de Dimitrie Leonida. Hai să nu avem prejudecăți, poate are aur pe pereți, măcar e linie directă până la Pipera, scăpăm de Unirii, cât de rău poate să fie?

This slideshow requires JavaScript.

FOARTE RĂU. Simt o urmă de depresie doar amintindu-mi. În poze (anunț disponibil aici), apartamentul arată OK – l-am găsit eu după aceea pe HomeZZ.ro.

ÎN REALITATE

Cele 5 minute de la metrou sunt vreo 15, pe niște străzi cu niște magazine cam ca la mine la țară, doar că la mine la țară sunt pomi, verdeață și case drăguțe, nu fabrici, câmp deschis, clădiri în construcție și trotuare pe care poți merge doar cu bocanci. Una dintre străzi era mai circulată ca orice bulevard din centru, fără nici o trecere de pietoni, de am răsuflat ușurată că am ajuns întreagă.

Image result for end of the world wallpaper

În parcarea complexului rezidențial, numere de înmatriculare de orice, mai puțin de București. Blocul mirosea a var neuscat și nelocuit. M-am uitat pe o fereastră din apartament: ca la închisoare. Totul gri, gratii de securitate care împrejmuiesc complexul, asfalt, nici o picătură de verde și o liniște de mormânt.

Ce să mai, apartamentul este perfect pentru orice curios despre cum e să intri în depresie. Bonus, proprietarul ne-a cerut să ne descălțăm de cum am pus piciorul în casă, că el a făcut curat și vrea să se și păstreze. Mult succes, dracu o să vină să stea la capătul Bucureștiului, într-un apartament extrem de mic, într-o mare de bucăți de beton și nimic mai mult.

Am plecat de acolo pe-o parte șocate, pe cealaltă bucuroase că există corturi și vine vara. Sigur găsim noi un loc mai bun în Tineretului decât locul ăsta. Și nici nu trebuie să plătim chirie și întreținere!

Image result for tent park

Advertisements

Înotul nu e ca mersul pe bicicletă.

Image result for swimming tumblr

Când eram mică, stăteam în cadă ore întregi, până mă făceam stafidă. Am învățat să „calc” apa pe la 9 ani, la mare, de la taică-miu. La 10 ani mergeam în fiecare săptămână cu Dacia 1310 roșie a lui bunică-miu la școala de pe Titulescu, la bazin. Acum, la 27, reînvăț să înot.

Înotul nu e deloc ca mersul pe bicicleta. E mai mult ca o limbă străină pe care o vorbești OK și dacă nu o mai folosești 3 ani, dar uiți 3/4 din vocabular și toate construcțiile de finețe. Din tehnica mea de crawl, a mai rămas doar datul din picioare cât de cât. Cu crawl spate și bras stau spre decent. În rest însă, nu s-a schimbat mare lucru:

  • în apă, întotdeauna sunt cea mai fericită fată din lume, chiar și când mă frustrez că nu îmi iese nimic sau sunt supărată din alte motive

  • oricât de lent mă mișc în realitate, tot am senzația că zbor

  • mă mai strâmb la instructor a „Vrei să fac ASTA? EU? ACUM?”

  • dar abia aștept să încerc și să văd dacă pot

  •  urăsc toată planeta când nu reușesc ce îmi propun. După antrenament, mă gândesc la tot ce am făcut prost și cum să fac mai bine data viitoare, în cele mai mici detalii.

  •  mi-e frică de sărituri – și pe vremuri îmi era, dar doar la prima, apoi săream cu chef și avânt și făceam concurs cu colegii de grupă cine ajunge cel mai aproape de fundul bazinului. Abia aștept să trec peste teama asta, e cam lame și all in my head.

  •  am încredere în mine, indiferent de execuție, și știu că o să înot fix cum îmi doresc dacă exersez suficient de mult

Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi descrie o experiență flow ca pe ceva ce faci de dragul activității în sine. Ego-ul și timpul dispar. Fiecare acțiune, mișcare și gând decurg din cele anterioare. Întreaga ta ființă este complet dedicată și îți folosești abilitățile la maximum. O simplă cutie cu apă este locul unde se întâmplă asta pentru mine. Când înot, e doar despre și pentru mine, am chef la orice oră din zi și din noapte și îmi dă energie pentru toate celelalte lucruri pe care le am de făcut. Înot, ce bine că ne-am regăsit!

Image result for flow psychology

 

TRX, sesiunea #2. Am supraviețuit!

tumblr_m5mu5zends1qe9x8io1_1280

Am început să merg la sală fix acum trei săptămâni. Primul antrenament a fost TRX. La final, abia mă deplasam și eram palidă, super transpirată și, mai ales, semi-leșinată. 2 -3 zile nici nu am putut să mă așez/ridic de pe scaun sau să îmi întind brațele decât în cele mai mari dureri și crampe musculare. Am continuat să merg la sală, dar la alte clase. Astăzi am luat taurul de coarne și m-am dus la sesiunea #2 de TRX. Și n-a fost rău deloc!

The wow

Deși știam ce mă așteaptă și am intrat în încăpere ca mielul la taiere, cum am văzut benzile galbene atârnând de tavan mi-a crescut inima de bucurie și m-a luat un super mâncărici în tălpi și mâini să mă joc cu ele.

Joacă a fost doar încălzirea. Am avut un nivel de rezistență mai bun, chiar suficient de bun încât, la un moment dat, să mă pomenesc privind în față o tipă foarte concentrată, încordată, fără nici un rid de expresie pe față, cu o privire fixată într-un punct imaginar probabil: „Ce mișto e tipa asta și ce bine face exercițiul. Fierce!” Surpriza a fost că tipa aia era chiar reflexia mea în oglindă, în care mă uit doar ca să verific că lucrez bine și, mai ales, că am mereu spatele drept.  Eram așa concentrată că nici nu am realizat imediat că mă uitam eu la mine…

The good

  • Am supraviețuit! TRX-ul este între greu și foarte greu. Din câți oameni eram, nu am văzut pe nimeni care să nu se chinuie, oricât de bine executau exercițiile (în afară de antrenor).
  • Instructor nou = rutină nouă. Unele exercitii au fost super fun (si mega grele). De exemplu, cel de mai jos: din poziție de plank, cu picioarele fixate în scărița benzilor, trebuie să faci un fel de mers/bicicletă. Pare foarte ușor, dar e greu al dracului.

tumblr_n0kwyndi251tp4wv1o1_1280

  • M-am descurcat aproape decent la exercițiile cu brațe față de jalnic & aproape deloc la prima sesiune. Mi-au ieșit și câteva flotări, care pentru mine sunt un fel de talpa iadului.
  • Nu m-a întrebat nici o singură dată instructorul dacă sunt ok (față de o dată la 10 minute prima oară), deci nu arătam ca și cum urma să pic lată în orice clipă și să bag omul în belele. Yey!
  • Pauza de 30 de secunde mi s-a că a durat o veșnicie. La prima sesiune de TRX nici nu am simțit că am avut o pauză.

The bad

  • Un exercițiu l-am făcut pe jumătate, altul deloc. N-am putut. Mă frustrează foarte rău, dar asta e, mergem înainte. Sunt sigură că îl dau eu gata și pe ăsta în câteva sesiuni.
  • M-a ajuns oboseala la final. La stretching m-a cam luat amețeala. Mi-a luat 5 minute de stat cuminte la vestiar să îmi revin.
  • Nu am avut muzică deloc și instructorul a fost mai relaxat decat am eu nevoie ca să fiu în priză. Lucrează cu ceas și „Mai aveți 20 de secunde… 5 secunde..”, la mine nu funcționează.

The ugly
N-avem! Cu excepția felului în care arăt când mă chinui pe-acolo și când mă târăsc la vestiar, care se încadrează perfect în peisaj. Suntem toți vai de capul nostru.

49ed0933-c0d3-4fb8-b3c6-ca967d5b0d03

 

Ce bine că viața mea nu depinde de câtă forță am în brațe! Că dacă depindea …

Asta îmi trecea prin minte după antrenament. Apoi mi-am amintit tot ce s-a întâmplat în ultimul an și cât de imprevizibil e, de fapt, totul și cât de mult contează să fii cât de pregătit poți fi. Așa că, oricum arată și orice poate la randament maxim astăzi corpul meu, atunci când diferența o va face câtă forță am eu în brațe, vreau ca diferența aia de x centimetri sau y secunde să fie în favoarea și spre binele meu, orice înseamnă asta – deci sală în continuare, motive sunt nenumărate.

Next goal: să mă duc măcar o dată pe săptămână de la 8. 

Merg la sală, boss!

screenshot_11

Da, chiar merg. De vreo săptămână și ceva. Având în vedere că abonamentul este pe 3 luni și sala la 10 minute de job, cu siguranță voi merge în continuare. Diferența față de toate celelalte încercări eșuate este că acum povestea asta este doar un pas către alte activități super faine, pe care mi le doresc de mult timp (detalii, altă dată) și în nici un caz despre „Vreau să slăbesc/ să arăt mai bine/ să am fundul nu-știu-cum/ să fiu mai tonifiată/etc.” și atât.

În ideea că mai sunt și alte persoane ca mine, care se gândesc să se apuce de sală sau merg deja, dar nu le place deloc și e o mare corvoadă, o să mai scriu din când în când cum mai merge treaba. Nici mie nu imi vine să cred că zic asta, de data asta îmi place. Pentru că am pornit cu alt mindset.

1. Ce mindset, domle?

Înainte eram competitivă cu ceilalți. Cum nu eram vreo atletă, orice făceam eram etern nemulțumită de mine și cea mai varză din curtea școlii. Acum sunt competitivă cu mine însămi. Orice fac, oricât de prost mă descurc, mereu există cel puțin un moment magic în care sunt în flow: mintea se golește de orice gând, respirația se reglează și corpul meu face singur fix ce și cum trebuie. Cu cât mă concentrez și mă străduiesc mai mult, momentele astea se multiplică. Așa că, atâta timp cât sunt prezentă la sală și atentă, de fiecare dată am cel puțin o mică victorie. Pas cu pas, încep să observ lucruri – de exemplu, am început sp adun dimineți după antrenament în care nu mă doare nimic și nu mai fac febră muculară deloc. Asta după multele prime zile în care abia am mers.

O altă mare diferență este că acum nu mă mai deranjează că am trei rotocoale pe abdomen când fac vreo mișcare și mă vede lumea și nici nu stau să mă măsor sau să mă cântăresc după x sesiuni de antrenament. Dacă peste 6 luni o să arăt fix ca acum și o să fiu super flexibilă, cu rezistență mare la efort și puternică, mi-am atins ținta. Sunt sigură că e inevitabil să nu arăt diferit în bine, dar cum spuneam, nu e pe lista obiectivelor mele, ci doar un bonus care vine singur, fără să îmi bat eu capul cu el.

2. La ce sală merg?

screenshot_12

3. Ce fac la sală?

De toate. Nu am antrenor personal și nu mi-a plăcut niciodată să lucrez la aparate. Asta făceam înainte. De la „Mă duc la sală!!!” foarte rapid ajungeam mai mult să stau de vorbă cu prietenele decât să lucrez. Așa că acum am optat pentru clase, care sunt foarte variate ca orar, nivel de dificultate, tip de exerciții ș.a.m.d. Pe-o parte sunt foarte competitivă și îmi place mult să fiu din ce în ce mai bună vizibil, dar mă și plictisesc ușor, așa că e fix ce îmi trebuie ca să fie fun.

4. Cum a fost până acum?

La aparate

O singură dată, în prima zi, nu am mai prins loc la nici o clasă, așa că am băgat bicicleta vreo jumătate de oră, care e foarte mișto. Ai n variante de programe de antrenament pe care le personalizezi singur, în cele mai mici detalii, în functie de diverși parametri (greutate, înălțime etc.) și obiective (forță, slăbit ș.a.)). Bonus, ai acces la TV, internet – eu m-am uitat la un concert pe youtube – și la niște tururi virtuale peste tot în lume, ca un fel de joc pe calculator cu mașini, doar că ești pe bicicletă și avansezi în funcție de cum pedalezi. Niște ochelari AR mai lipseau! Apoi am folosit un aparat, singurul pe care îl știam relativ, și imediat a venit un instructor și mi-a explicat cum să fac corect exercițiul – kudos for that, Worldclass!

TRX, cu Viorel Udrea

Am ales clasa asta, pentru că sunt un copil: îmi place să mă agăț ca o maimuță de toate alea și în direcția asta păreau să fie benzile respective. Parțial adevărat, doar că eu nu am condiția fizică a unei maimuțe. La început a fost distractiv, într-adevăr. Pe parcurs, a devenit o probă de voință. Mi-a luat vreo două zile să mă pot așeza pe scaun și să ridic brațele complet fără să mă doară rău de tot de la febra musculară. Încă nu mi-am făcut curaj să mă mai duc a doua oară, dar luna asta sigur mă încumet.

Bag Boxing, cu Laurențiu Iliescu

De departe cea mai distractivă clasă! Am început cu o încălzire ușoară (pentru ceilalți) – alergat pe loc și niște sărituri – de abia mai respiram și mă gândeam ce caut eu acolo, dacă eram zob abia după 10 minute. Instructorul a spart în  trei segmente ora (lovituri de pumni, lovituri de picioare, lovituri combinate) și am tot lovit sacul ăla, cât de bine am putut, adică nu extraordinar. Am fost cu 1-2 secunde în urmă față de restul la secvența de lovituri, dar nu m-am lăsat și am dat pumni și picioare în sac și genunchi în aer cu mult chef și spor toată ora. (Recomand clasa asta în special în zilele când pur și simplu ai chef să tragi una cuiva – pe mine mă mai apucă uneori.)

Am apreciat foarte tare că, în momentul de frustrare maximă față de mine – obosisem foarte tare și abia mă mai mișcam – instructorul a venit la mine și mi-a spus să nu cumvă să mă bosumflu. Niște cuvinte foarte simple, care mi-au ridicat moralul instant și am continuat foarte bucuroasă.

La finalul orei facem plank 3 minute – restul lumii, eu dupa 30-45 secunde doar mă chinui – și apoi exerciții de stretching – astea îmi plac foarte mult și le fac și decent. Partea cea mai simpatică este ca atunci când ieșim din sală,  batem palma cu antrenorul. Mă simt într-un fel ca la ora de sport din școală, dar complet diferit, pentru că la cursul asta abia aștept să revin și să fac treabă și mai bine data viitoare.

Yoga

Sunt fan yoga, pentru că pune accentul pe ce poți să faci cu corpul tău, nu pe brandu’ gros și aspectu’ frumos, și, mai ales, pentru că implică o concentrare emoțională și mentală evidente, conștiente și bine controlate. Am un termen foarte bun de comparație, am făcut în trecut câteva sesiuni cu un tip din India super guru. Prima varianta la care am fost la World Class a fost mult, mult mai light, nu m-a impresionat, dar a fost numai bună pentru relaxare. Așa bună că la meditația de la sfârșit am ațipit. A doua experiență a fost cu Jani Costache. Yoga, yoga, dar am simțit-o ca pe o oră de armată. Pentru picioare a fost echivalentul a cum a fost ora de TRX pentru brațe. Cred că merg în mâini mâine …

Spinning, cu Alexandra Anastasiu

Din vestiar a fost suspectă treaba. O tipă era îmbrăcată cu costum de ciclism, numai fibră și super fit femeia. În sală, un tip mi-a explicat cum să reglez corect bicicleta fixă, astfel încât să mi se potrivească perfect. După 5 minute în care l-am ascultat cu gura căscată și ochii mari, îmi spusese așa multe informații detaliate, că am reținut doar prima chestie pe care mi-o zisese. Ei, și a venit și vremea pedalatului – nici o legătură cu ce știu și pot eu pe șosea. E de n ori mai dificil, sunt multe schimbări de ritm, nivel de dificultate și poziție (pe șa/ în picioare).

După primele 5 minute, am început să mă uit la ceas, apoi să număr melodiile care treceau. După 30 minute, o tipă a ieșit din sală. „Ha, ce fraiera! Eu am voință, nu plec de aici până nu se termină ora!”. Doar că voința a contat mai puțin decât porția imensă de tocăniță cu ciuperci de la prânz și 7UP-ul fix înainte de sală, și la minutul 45 din 60, probabil palidă-străvezie la față, am ieșit și eu din sală. Deci o să o las mai ușurel cu mesele bogate în zilele cu spinning, că nu e combinație.

Deși nu am putut duce la bun sfârșit clasa, mi-a plăcut super mult! A avut cea mai bună selecție de remixuri (inclusiv U2!) și, ce să mai, ador să merg pe bicicletă și nu mă plictisesc niciodată, mi-e tare drag chiar și când dau de greu și abia mai pot, mai ales atunci chiar.

5. Cum sunt instructorii?

Temerea mea principală față de clase a fost că o să mă accidentez, pentru că vor fi mulți participanți și instructorul o să stea în față și o să își vadă de treabă iar eu o să fac unele mișcări constant greșit. Nu e cazul!

La început, instructorii întrebă cine e pentru prima oară și acordă mai multă atenție persoanelor respective. În timpul exercițiilor, 30% din timp le fac și ei și restul se plimbă printre noi și ne corectează. La ora de yoga cu Jani Costache chiar mă rugam să nu mă mai corecteze, pentru că, evident, în posturile corecte era totul de trei ori mai greu, dar a venit la mine de n ori ba să îmi mai îndrepte o mână, ba să îmi explice cum să ajung corect în postură ca să am spatele drept ș.a.m.d.

Deși ne motivează să continuăm și să lucrăm la capacitate maximă, toți precizează destul de des ce e doar pentru cei mai avansați și ce este OK și pentru începători, astfel încât toată lumea să lucreze și să nu existe suprasolicitări. Atitudinea asta m-a încurajat să vin în continuare, pentru că nu te simți cel mai mare loser pentru că nu ești la nivelul celorlalți, din contră, capeți încredere că poți ajunge și tu acolo.

6. Ce fel de lume vine la sală?

Depinde de localizarea sălii. A mea fiind în Pipera Land, evident vin oameni care lucrează la una din zecile de corporații din zonă: și femei, și bărbați, în proporții variate în funcție de clasă – la yoga, de exemplu, nu prea vin băieți, și români, și expați și, până acum, am observat că oameni foarte politicoși, amabili și săritori dacă ești nou și ceri ajutor sau vreo lămurire.

 7. Alte cele

  • La vestiarul fetelor avem o placă de păr și un uscător Phillips super fiță. S-au dus vremurile când plecam de la sală semi-leșinată și aratând ca naiba. Dacă ești membru, ai și reducere 35% la o selecție de produse Phillips.
  • E minunată sauna și aproape deloc folosită, ceea ce înseamnă că am spațiu berechet.
  • Am văzut în ultima săptămână mai multe perechi de chiloți, sutiene și sâni decât în toată viața la un loc. Nu mă plâng, doar zic. Probabil o să îmi fac și curaj și o să întreb la un moment dat „Scuze, de unde ți-ai luat chiloții? Sunt așa mișto!” – mi-a trecut de multe ori prin cap.
  • Vestiarul e un fel de poiana lui Iocan și mersul la sală a devenit o ocazie în plus să mă văd cu unele prietene cu care mă întâlnesc prea rar, pentru că de, programe diferite. Și e chiar fain.

Cam atât momentan de pe frontul din Upground. Pe post de citat inspirațional, o replică de-a lui Alex Karev (Grey’s Anatomy), care mi-a devenit și mottot în perioada asta, în tot ceea ce fac:

There’s only one trick: show up. That’s it. Be there. Be around.

14914812_10209628113413205_1410928541_n

Avem The Kryptonite Sparks, avem trupe tinere rock

Prima dată i-am văzut pe The Kryptonite Sparks întregind instrumental trupa Partizan la un concert în I.O.R.. Știam dintr-un playlist pe youtube cu trupe românești „Și golanii beau ceai”- not my cup of tea. Mi-a plăcut însă implicarea lor cu partizanii și mi-a sărit în ochi cât de concentrat era vocalul la chitară, așa că am fost foarte atentă la o ediție Sofar Bucharest la care au cântat și ei, în grădina berăriei Ground Zero (frumos și cam la mama dracului față de centru, dar verde, liniște și suficient de mic spațiul încât să fie în top 3 grădini în care voi merge cum dau primii muguri de primăvară).

Primele melodii nu m-au atins în nici un fel și m-am retras într-un colț, unde am stat foarte relaxată cu nasul în telefon până când am auzit altceva. Din păcate nu am reținut piesa care m-a trezit și m-a făcut să trec de la „Da, drăguțele piesele, cam pentru puștoaice de liceu, hai că nu mai e mult până la Otherside” (btw, au concert pe 19 și 22 octombrie în București) la „Wow. Aici se petrece ceva!”.

Toate melodiile din a doua parte a concertului ar fi putut avea oricare alte versuri, partea instrumentală m-a câștigat, pentru că sunau pur și simplu rock. Două însă mi-au plăcut în mod special atunci. Dacă nu e deja, „Ești” cu siguranță va deveni un love anthem și o să văd statusuri pe Facebook și hashtag-uri pe instagram cu versurile. Se leagă foarte bine și dintr-un text să zicem romantic jucăuș („Ești ultimul jeleu care rămâne în pungă”, „Ești faza lungă ce-mi împrăștie ceața” etc.) a ieșit o piesă foarte sexy. Ajută și aerul lor general de golăneală și sinceritate care se simte în cam toate compozițiile.

Pe cea de-a doua pe care am reținut-o și ultima din prestația lor de la Sofar au cântat-o într-un flow maxim, atât ei, cât și noi. Lead vocal-ul a făcut un show de toată frumusețea cu două coarde lipsă la chitară. Se vede din felul în care interacționează cu publicul că sunt niște profesioniști, lucru pentru care aștept cu interes să plătesc bilet și la următoarele concerte – merită!

De atunci a trecut vara, am o altă melodie preferată – „Identitate” și băieții sunt în turneu, deci haideți! E imposibil să nu vă placă foarte mult măcar o piesă din tot setlistul.

P.S.: Ia uitați ce a iești din jelania aia de melodie a Deliei, care mi-a melodramatizat multe dintre călătoriile cu taxi-ul din ultimele 4-5 luni , căci taxi = Radio Zu: ceva frumos, dom’le!

 

 

De ce e mai mișto cu lentile de contact decât cu ochelari de vedere

Prin clasa a doua, învățătoarea îi tot spunea maică-mii că nu sunt atentă la tablă, pentru că de la 10 pe linie și perfecțiune totală începusem să fac greșeli de genul „-” in loc de ”+”, „9” în loc de „3” și tot așa. Până la urmă, am ajuns la un control oftalmologic. Șoc și groază: copilu’ e miop.

Oculus_Reparo_PS

De la prima dioptrie, -0.75, am crescut și am schimbat multe perechi de ochelari, mai ales cu prilejul mingilor luate în față la orele de sport: cu rame aurii dreptunghiulare butucănoase, foarte simpatici și rotunzi, fix ca ai lui Harry Potter (de unde și porecla toată școala generală), fără rame, cu rame doar în partea de sus etc. Din fericire, am -4 de vreo șapte ani. Asta înseamnă că văd normal la o distanță de maximum 20 cm. Orice depășește 20 cm, nu mai pot focaliza și văd în ceață, ca și cum s-ar dizolva imaginea.

candidate_myopia
Miopie

Ochelarii de vedere pot fi un accesoriu foarte sexy, cool ș.a.m.d.. Personal, nu mi-a plăcut niciodată să îi port și mereu m-au încurcat:

article-2292324-189324cf000005dc-648_634x607
Jess, New Girl
  • la diferențe de temperatură, oricât de fiță ar fi lentilele, tot se aburesc, chit că se dezaburesc în 1-2 secunde dacă sunt de bună calitate;
  • inevitabil, se murdăresc și trebuie să ștergi lentilele alea de mai multe ori pe zi decât am eu chef;
  • orice sport ai face, stai mereu cu stres să nu lovești ochelarii; dacă îți place să înoți, nu o să vezi prea grozav dacă înoți ca lumea (cu capul în apă și ochelari de înot) sau o să înoți cu ochelarii și o să vezi (dar nu mai înoți cum trebuie);
  • nu poți îmbrățișa oamenii fără să ai grijă să nu te ștergi cumva cu ochelarii de ei și să îți alunece într-un mod foarte ciudat;
  • la unele persoane arată bine cu breton, la mine nu, deci pas jumătate din tunsorile pe gustul meu;
  • ți se agață de bluze și tricouri (cine stă să își dea ochelarii jos mereu când se îmbracă…);
  • e incomod să dansezi și să dai din cap la concerte cu ei;
  • momentele pasionale din filme în care ea își aruncă ochelarii sau el i-i ia de pe nas foarte senzual, ei bine, sunt doar în filme. În realitate, bâjbâi după o noptieră, speri să nu uiți că i-ai aruncat sub pat și să nu calci pe ei sau să nu mai știi unde să îi cauți după, ori, cel mai adesea, te trezești spunând un „ mai ușor cu aruncatul ochelarilor cât colo, că m-au costat 300 euro!!”.

Sătulă de toate inconvenientele, acum vreo șase ani mi-am luat prima pereche de lentile de contact. După lupte seculare care au durat 15 minute, printre lacrimile și sutele mele de clipiri, tanti de la cabinetul oftalmologic a reușit să îmi pună o lentilă pe ochi. După o altă jumătate de oră, am pus-o și eu pe cea de-a doua și parcă m-am trezit într-o lume nouă.

contact lens

Totul a fost minunat până când, după vreo cinci ani de purtat lentile de contact și performanțe nebănuite în primele zile (acum le pot pune/scoate și pe întuneric, în mai puțin de o secundă), am început să am o senzație oribilă de nisip în ochi și am renunțat la ele. După multe controale finalizate cu recomandări de tipul „stai mai puțin la calculator”, am ajuns și la un oftalmolog OK și am descoperit că glandele mele lacrimale secretă cam de cinci ori mai puține lacrimi decât ar trebui, de unde și usturimea și senzația de uscăciune.

Am stat cam un an și ceva cu ochelari, dar gata, nu mai suport, vreau înapoi la lentilele mele dragi și fix asta am făcut. Bineînțeles, nu înainte de a-mi face temele (găsiți aici tabelele de mai jos; research-ul l-am făcut acum câteva luni și este posibil ca prețurile să difere puțin):

Screenshot_8

Screenshot_9

Pentru începători în ale lentilelor de contact, am câteva mențiuni de făcut:

  • cel mai important și mai important, trebuie să porți lentilele pe față, nu pe dos. comics-shoeboxblog-contact-lens-491388
  • fiecare ochi suportă un anumit tip/brand de lentilă. Am prietene care folosesc fără probleme Bausch&Lomb, eu nu le-am putut ține pe ochi mai mult de 5 ore. Brandul meu preferat este Alcon (fostul Ciba Vision), varianta Night & Day, pentru că le poți purta și câteva zile fără pauză și au cel mai mic diametru.
  • soluția de întreținere pentru lentile contează foarte mult. Eu am folosit SoloCare, iar acum, la recomandarea medicului, am trecut la Opti-Free, tot de la Alcon.
  • luați-vă lacrimi artificiale și dacă nu aveți nevoie. Prevenția e mai bună decât tratamentul. Eu mi-am luat Systane Ultra, tot de la Alcon. Pot fi monodoze sau în recipient utilizabil maximum 3 luni de la desigilare.
  • diametrul lentilelor contează foarte mult. Sunt ele mici, dar se vede dacă lentila acoperă doar irisul sau îl depășește puțin. Ideal, ar trebui să acopere doar irisul.
  • se vede că porți lentile. Ochii sunt ca de căprioară – mult mai sticloși ca în mod normal. Plus că, dacă lentila este mai mare decât irisul, i se vede conturul (ceea ce nu e grav, zic doar ca să știți).

Once the contact lens was properly rinsed and replaced in Roger's eye, the hunt resumed.

Despre igienă, curățare și alte lucruri de genul acesta, vă las să vă documentați singuri. Nu cumva să folosiți vreodată o altă substanță decât soluția de întreținere pentru lentile, în nici un caz apă de orice fel! În rest, stați fără griji, lentilele se pierd foarte greu. În cinci ani, mi-au căzut doar de două ori și asta pentru că m-am frecat eu la ochi fără să îmi dau seama. Lentilele chiar nu sar din ochi în salată sau în paharul de șampanie, ca în filme.

Dacă vă plac accesoriile, sunt o mulțime pe piață. Eu am o casetă super simpatică în formă de bufniță (mulțumesc Mirela și Adriana!) și mai sunt n alte modele, pentru gustul fiecăruia.

371019060172824203_0051651f852b

Casetele pot fi introduse în suporturi mai mari, pentru transport. Unele au și afișaj digital, care îți amintește când să le arunci ca să nu le folosești mai mult decât e cazul. Pentru produsele de mai jos (Amazon), prețurile variază între $4 și $15, deci rezonabil zic eu.

61RkE6o7g8L._SX522_

 

Ca orice altceva, lentilele de contact sunt o preferință personală. Mie îmi plac, pentru că îmi oferă libertatea să mă manifest așa cum am chef, pentru că mă simt mai sexy cu ele și pentru că, deocamdată, nu mă încumet să fac operație cu laser de corectare a miopiei. Așadar, dacă aveți vreun defect de vedere, purtați ce vă e mai comod și vă face să vă simțiți mai frumoși când vă uitați în oglindă, asta este tot ce contează.

Eu promit să revin cu poze și impresii despre noua achiziție după ce sosesc! Dacă aveți întrebări despre lentile de contact & co, drop me a line 🙂

Fire Drill in Pipera Land

Last week I had my first fire drill at work. I don’t know what it was supposed to be like, but I couldn’t stop thinking about the fire in Colectiv and many what ifs.

The alarm started ringing and shortly afterwards a previously recorded voice of a lady could be heard throughout the entire building, on speakers I had no knowledge of. The voice was telling us, in Romanian, English and French, to leave the building. Everybody was weirdly quiet and the general feeling that I was inside of some sort of living creature, with an inner voice of its own. It was loud enough so you could hear it regardless of where you were, but not so loud that you couldn’t have a conversation. In a real life situation, everybody would have been alerted and also able to coordinate with others on their way out.

Despite all walking calmly and no other real danger than stumbling because of wearing too high heels, the emergency staircases were super crowded. For some it was an open door to crack jokes and have a bit of fun at the office. To me it felt surreal. What if all the buildings had a system like this? What if they all had sprinklers? Why is the cost of the fire prevention facilities more important than human lives? Why did Colectiv have to happen? 

13816868_10208757225721557_1471648261_n

When we reached the ground floor, a bottle neck had formed in front of the exit doors. They were too narrow. I couldn’t tell if dangerously narrow, but clearly we stayed there for what felt more than ideally. In front of the building, there were tons of people. We all just hanged out there and were very curious what was on next. Some guys wearing safety vests and holding clipboards, very easy to spot in the crowd, walked around. One of them came to my group and told us that we could either go watch the firefighters practice or go back in the building and that was it.

I decided to skip the cues for the elevators and staircases and took a tour to check out the firefighters’ exercise. Some carried some very heavy equipment, others set up, then were lifted on a 10 floor high platform that reached the last floor.

13823495_10208757225241545_289081434_n

I noticed no one – not the men wearing safety vests, not the firefighters, not some other party, had any type of interaction with us, the people from the building. No one talked with us. No one taught us anything. We just left the building, stayed outside for 5 minutes and most immediately went back.

Since we were all gathered there, why not use this opportunity to teach us what to do in case of fire, other than just A. listen to the alarm voice instructions B. put whatever you are doing on hold C. leave the building asap? I for one have no idea what to do, other than run for help, if someone next to me or myself gets burnt.

Why didn’t the firefighters not involved directly in the practice come talk to us? They could have shown us the firetrucks, explained us the steps they take in case of a fire: what they do from when they take a call until the moment they collect evidence for the post-fire investigation, what we should do, what usually happens? Some easy to remember info, like how to recognize somebody is in shock – could really be useful and fast to teach. But they just did their thing and totally ignored us.

I am very happy I was able to participate at this fire drill. Now I know how much time it takes to walk calmly to leave the building, approximately how many people to expect to see in the staircase and what it looks like when the lights are on. In case of a real emergency, I am sure being familiar with the emergency exit ways would prove to be of help.

I am also very angry. After Colectiv, whoever is in charge with this kind of actions does not do the best to ensure our protection. The necessary minimum has proved to be deadly on and again. And still, this is what I witnessed at the fire drill. Why not be a community? Why not create trust between citizens and emergency services such as the firefighters? Why not transfers valuable know-how and make the most of a fire drill? Why not organize it in such a way that whoever is involved learns a valuable lesson that can be applied in case the scenarios do come true?

I wish we, as a country and individuals, did more, together. Because this is what will save us and ensure our moving forward, the extra mile we walk together as a community, not individual check lists of must do’s.

Ultimele ore în care te mai poți înscrie la a doua ediție Sofar Sounds Bucharest!

Songs from a room sau, pe scurt, Sofar, este un concept muzical creat de un grup de londonezi, care se săturaseră de aglomerația de la concerte. Ca orice întreprinzători adevărați, au luat problema în propriile mâini și s-au apucat să organizeze ei înșiși concerte cu public restrâns, cu trupe cvasi-necunoscute, într-un cadru intim, unde accentul cade pe muzică și pe experiența artistică în sine, nu pe statul la cozi, datul din coate ș.a.m.d.

Noutatea ideii lor constă în faptul că locația este dezvăluită doar cu o zi înainte, iar identitatea artiștilor la fața locului.

Screenshot_1
Click pe imagine că să te înscrii

Toată treaba a prins așa de bine, că în prezent s-a răspândit în peste 250 de orașe la nivel mondial, printre care și București și Cluj-Napoca. Eu am participat la prima ediție din România (în București) și mi-a plăcut foarte tare, așa că m-am înscris și pentru cea de pe 7 iulie – fingers crossed să fiu selectată!

Doar astăzi se mai acceptă înscrieri, așa că grabește-te! Înscrierea nu garantează și participarea, dar este cu siguranță o șansă în plus față de nici una, iar procesul este foarte rapid și simplu.

1/ Înscriere

Te duci frumușel pe site-ul oficial, alegi Bucharest, dai click pe butonul Attend și ajungi la pagina de mai jos.

Screenshot_2

După ce dai click pe Apply for a Ticket, te loghezi fie cu profilul de Facebook, fie cu o adresa de mail, și completezi câteva informații de identificare, în maximum 15 secunde. Apoi ești redirecționat la o pagina ca cea de mai jos.

Screenshot_3Dacă primești un mail așa cum am primit eu, te poți considera înregistrat pe lista de așteptare. Organizatorii vor selecta norocoșii, după niște criterii secrete, și îți vor trimite, fix cu o zi înainte de eveniment, un mail cu „Felicitări, te așteptăm la *nume & informații despre locație*, la ora *  * sau „Ne pare rău, nu ai fost selectat la această ediție, te invităm să mai încerci.”

Screenshot_4

2/ Participare

Unul dintre punctele forte ale Sofar Sounds  Bucharest este punctualitatea și este bine să ajungi în intervalul de timp recomandat, în locația comunicată. O dată ajuns, gazdele îți urează bun venit, verifică dacă ești pe listă și primești o brățară și un welcome pack.

Data trecută, am fost în Copper’s Pub, o cafenea cu o grădină foarte aerisită, cu scaune de bar, canapele, fotolii, tocmai bine să ai de unde alege, și cu o mansardă foarte spațioasă și răcoroasă, unde s-au ținut concertele.

Welcome pack-ul conținea o listă de instrucțiuni de bun simț – nu sta pe telefon tot concertul, respectă artiștii și bucura-te de ce se întâmplă – și un sticker cu logo-ul, pe care  eu l-am lipit pe bicicleta 🙂

13406801_249576988755600_2600201313169584343_n
Photo credits: Radu Fugărescu Photography

E bine să ajungi puțin mai devreme. Așa ai timp să vorbești cu oamenii de acolo – alți participanți, muzicieni, fotografi, jurnaliști, tehnicieni de sunet, etc.. Spre deosebire de concertele obișnuite, unde fiecare vine cu cineva, datorită modalității de selecție, aici ai o ocazie bună să socializezi cu lume nouă. Eu am pălăvrăgit puțin cu un Mihai, care nu a vrut cu nici un chip să dzvăluie în ce trupă cântă. Era Mihai de la Moon Museum, deci yay for me!

13442298_249575382089094_5206262680824651357_n
Photo credits: Radu Fugărescu Photography

Cu câteva minute înainte de începere, organizatorii invită publicul în sală, unde te așteaptă niște pernuțe, pufi și alte obiecte de mobilier de chill și lăfăială. Atmosfera e foarte degajată, ai timp să îți iei ceva de băut de la bar și să alegi ce loc îți face cu ochiul.

La momentul 0, cel anunțat, începe prima trupă să cânte și cam asta este. Se ia câte o pauză de țigară/pipi/ieșit la aer pentru public și de aranjat instrumentele/ făcut modificări pe scenă pentru organizatori, după fiecare trupă, și, la final, cine are chef, rămâne la povești și bere.

13413102_248753662171266_3963007994074177939_n
Fun House, Photo Credits: Radu Fugărescu Photography

Trupa Fun House a deschis prima ediție. Tehnic vorbind, nu am nimic de reproșat, însă, per total, nu mi-au plăcut. Nu am simțit nici un feeling din partea lor, nici o emoție, nimic, cu excepția unei singure piese (Nothing Compares To You – Sinnead O’Connor). Au spus multe glume, au voci foarte faine, dar nu au reușit să se conecteze cu publicul și mi-am pus problema să plec. Cum mai urmau două trupe, am rămas.

13434773_249577672088865_7578514755862054311_n
Soul Seranade, Photo credits: Radu Fugărescu Photography

Cea de-a doua trupă, Soul Serenade, a fost mișto tare. Nu cântă genul meu de muzică, probabil puțin oameni din sală ascultă și merg la concerte de blues, country și alte melodii de acum foarte, foarte mulți ani din SUA, dar ne-a prins pe toți. Au creat un vibe și o energie pozitivă colectivă în mansardă, pentru care voi mai merge cu siguranță și la alte concerte d-ale lor.

13346584_248753472171285_506370969560580783_n
Oigăn cu Moon Museum, Photo credits: Radu Fugărescu Photography

A treia trupă, Moon Museum, a fost preferata mea. M-am ridicat în picioare de la prima melodie și m-am ofticat puțin că ceilalți stăteau pe perne – mie mi-e imposibil când aud tobe și chitară să nu mă bâțâi. Deși jumătate dintre membri fac parte și din Robin and the Backstabbers și unele acorduri mai semănau pe ici, pe colo, Moon Museum are cu totul altă perspectivă, foarte personală, sinceră, și mai directă. Mi-a plăcut tot ce au cântat și nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Super, super faini, ce să mai!

3/ Implicare

sofar-team
Echipa Sofar Sounds Bucharest, surprinsă de Decât o Revistă [click aici ca să citești interviul DoR, cu băieții și fetele care fac lucrurile să se întâmple]

Povestea Sofar Sounds Bucharest este, ca și artiștii pe care îi aduce pe scenă, la început de drum și are nevoie de susținere.

E foarte frumos să organizezi evenimente, să te învârți printre artiști, dar nu ușor și nici gratis. Un concert implică un spațiu cu o acustică potrivită, instrumente, tehnicieni, plus multe alte treburi mici, de organizare, care mânâncă timp și resurse. La toate astea se adaugă promovarea și n neprevăzuturi, că așa e cu evenimentele.

Așadar, vrei să susții trupele noi din România și să pui umărul, împreună cu Sofar Sounds Bucharest, la construirea unui cadru profesionist în care acestea să devină (mai) cunoscute publicului?

Îți plac concertele acustice și ideea în sine?

Ești fotograf, jurnalist, student cu timp liber pe care vrei să îl valorifici?

Știi pe cineva care știe pe cineva?

Screenshot_5

Trimite un mail la bucharest@sofarsounds.com sau un mesaj pe pagina de Facebook  și vezi ce iese 🙂 Proiectul este la început, echipa Sofar Sounds Bucharest e formată dintr-un grup de tineri voluntari și ai șansa să make a difference prin contribuția ta.

Pe post de concluzie, că să respect ce m-au învățat toate profele de română, cel mai important lucru atunci când mergi la un eveniment Sofar Sounds Bucharest este să fii deschis, curios și prezent față de tot ce se întâmplă în jurul tău. Muzica e un prilej de conectare cu sine și cu ceilalți, enjoy!

Trei fete, o chitară, niște clape + microfoanele = Antaki

Trupa Antaki acoustic live la MȚR
Antaki acoustic live la MȚR [photo credits: Munteanu]

În Noaptea Institutelor Culturale, am ajuns la concertul Antaki de la MȚR cu ceva întârziere, plină de draci. Din momentul în care am intrat în sală și am auzit muzica, mi s-a schimbat automat starea la 180 de grade, înainte chiar să apuc sa văd cine era pe scenă: trei fete, o chitară, niște clape și microfoanele.

Inițial mă atrăsese ideea de trio feminin. Surpriza însă a fost că știam toate melodiile, cover-uri ale unor piese alese de trupă după gustul, plăcerea și simțirea lor. Ce s-a întâmplat la MȚR a fost complet diferit de genul ăla de concerte la care te simți ca la o sesiune de karaoke reușit, în cel mai bun caz. Fetele au adus un ceva al lor, care a dat un mare plus fiecărei melodii. Nu m-ar deranja deloc să ascult, de acum, doar versiunile de la concertul lor.

Ce mi-a placut cel mai mult a fost, de departe, autenticitatea lor. Vocea principală, Miruna, alterna crâmpeie de monolog cu dialogul cu publicul în cel mai onest, natural și plăcut mod cu putință. Pe alocuri mai avea și scurte discuții și mici intervenții non-verbale cu Anca (chitară & voce) și Ingrid (pian & voce). Tot concertul am avut senzația că da, pe scena sunt niște tipe teribil de talentate, pregătite, care nu au venit cu un scenariu bătut în cuie și para-repetat de acasă. Autenticitatea lor e o dovada de vulnerabilitate, curaj și asumare de a se înfățișa oamenilor așa cum sunt, fix în stadiul muzical în care se află, fără pretenția de a fi altceva – lucru foarte rar, când mulți dintre noi, muzicieni sau nu, we just fake it till we make it.

Înainte de ultima piesă ne-au anunțat că nu vor mai cânta nimic în plus, pentru că s-au pregătit cu fix ce au cântat și nimic mai mult, și ne-au rugat să nu le cerem nici un bis. Insistențele, aplauzele și multelele „uuu”-uri din sală au venit neîntârziat, dar Antaki s-au ținut de cuvânt și au încheiat seara fără bis, cu o urare pe măsura performance-ului:

O viață frumoasă, plină de adevăr și decizii corecte.

Publicul a fost fix cum trebuie pentru muzica lor: oameni puțini, care știau când să fie liniștiți și când să spună tare și vesel încurajări pentru trupă. A fost simpatic că am insistat cu toții sa ne mai cânte și am apreciat că le-am respectat decizia.

Piesele pe care le-am prins eu au fost niste cover-uri ale unor melodii cântate de Sia, pe vremea când nu compunea hit-uri pentru Rihanna& co și cânta în Zero 7, și de Kimbra. Le-am recunoscut doar pe cele de mai jos.

Antaki nu au anunțat data unui concert viitor, însă sper să fie cât mai curând. Mai am nevoie de niște good acoustic vibes!